Intre protocolul-plictis si prietenie. Intre rude.

Nu vreau să vorbesc despre prietenie sau despre dragostea de neamuri. E un subiect pe care l-aş fi abordat cu succes la 17 ani, când scriam poeme de 170 de strofe şi când mă certam cu sora mea în timp ce-i demonstram că nu există (principial) şi nici nu are voie să existe (obiectiv) supărare şi ceartă între fraţi.

Genul acesta de discuţii avea efect laxativ pentru ochii albaştri de adolescent visător. Timpul a demonstrat că teoria mea era un fel de dulcolax expirat, care face maţul să explodeze atunci când faptele sunt mai dure decât romantismul vârstei.

N-am o definiţie pentru prietenia dintre fraţi şi nici pentru cea care se leagă între doi oameni diferiţi complet. Nici nu ştiu exact cum să denumesc sentimentul de bine atunci când te afli în preajma unor persoane cu care poţi aborda orice subiect din lume într-o discuţie care se termină nu din plictiseala, ci pentru că a epuizat întrebările şi răspunsurile cu care a intervenit fiecare.

Ce înseamnă să te simţi în largul tău atunci când cei de lângă tine sunt mai naturali decât merele de vară pe care le culeg răscoapte într-o seară de iulie? Ce înseamnă să fii prieten cu tine însuţi, să te deschizi între frate şi prieten, între prieten şi prietenul prietenului, care intră în discuţie cu amicul lui, venit cu soţia la onomastica unui cunoscut?

Recent, am avut o discuţie cu o rudă apropiată. Omul avea, într-o vreme, o grămadă mare de prejudecăţi în prezenţa mea. Eu mă simţeam stingher şi tern în prezenţa ei (a rudei, de aici femininul). Orice întâlnire era ca un intestin constipat: nevoit să se închidă în sine, obligat să păstreze decenţa. Şi nu obişnuiam să ne întâlnim des.

Ce s-a putut schimba în mentalitatea ei (a rudei, de aici femininul), astfel încât omul a început să se simtă mai puţin frustrat în prezenţa mea? Simt încă un ghimpe de relativă răceală, de sinceritate emotivă (care chiar mă mişcă şi mă face să ţin la ea (din nou treaba cu ruda, femininul, alea, alea), dar văd că petele acestea de comportament sunt pe care le dispariţie, deci relaţia noastră se îndreaptă înspre normalitate. Dar nu e prietenie, ci doar un fel de surogat al iubirii de neamuri. Aş alege prietenia, dacă s-ar putea, şi nu protocolul plictisitor de comunicare între rude.

P.S. Tot recent mi s-a spus ca las o primă impresie de om foarte sever şi exagerat de critic. Să fie aceste două stimulente de caracter o piedică în coborârea standardelor? (italicele sunt pentru sharp-minded people).