Breaking-aventura la Posta Romana

Am fost la poştă să-mi iau o rovignetă pentru Fiatina mea de 325 de cai.

Ca de obicei, mă simt într-o gaură neagră a timpului de fiecare dată când intru în sediul poştei de pe bulevardul Transilvaniei, pentru că întreg locul nu s-a schimbat cu absolut nimic din `96, de când am pupat prima scrisoare lipită cu scoci şi trimisă la adresă direct din sediul cu pricina.

Sunt amărât de câte ori intru şi mă duc la ghişee cu vreo treabă. Mă simt teleportat, depresiv şi aerian.

Sunt vreo două doamne pita lui Dumnezeu, cu state vechi, te ajută, te îndrumă, îţi arată una alta şi sunt la fel de calme ca în `96, însă e o gaşcă de crizate, pe care, de ai nenorocul să le prinzi la ghişee, s-a zis cu tine dacă ai nevoie de-un pix.

Aceeaşi gaşcă de frizuri tehno, care se luau de fiecare elev care venea după alocaţie. Ba că aia nu e bine, ba că de ce comentează, ba că sunt obraznici, ba că fetele sunt prea machiate, ba că sunt gălăgioase ş.a., de te făceau să-ţi doreşti să creşti odată mare numa ca să le poţi împlânta mâna în păr, peste tejgheaua de marmură căcănie.

Rovignetele se vând în spate, într-un spaţiu special. Întreb dacă se mai poate cumpăra, dat fiind faptul că era aproape ora 4 PM. O doamna cumsecade o strigă pe – să zicem – Măriuţa, o întreabă dacă… Se aude un “da” ofticos.

Mă duc în spate – trei femei într-un spaţiu de 3 pe 2 m. Una se uita pe un monitor, alta vorbea la telefon, iar alta trebuia să mă servească cu respectiva rovignetă. Mă ia rapid cu “Ce vreţi?” Aş fi cerut un kil de modolane şi două verze, dar eram la Poştă, la ghişeul unde se vând rovignete.

“Aş dori o rovigneta”. “Pe ce?” îmi zice. “Pe bune”, îi spun. “Pe ce timp, domne?” Dau să mă uit înspre afară, dar eram prea departe să văd pe geam dacă mai fulguieşte. “Pe un an”. “Păi aşa. 119,20 lei”. Scot talonul şi banii. Îmi ia banii şi-mi spune să ies afară, să merg la timbre.

Ies la timbre. Vine şi dânsa. Se aşează la calculator. Dau talonul, începe să completeze câmpurile. PE CALCULATOR.

“Aşa, zice. Draşov. Ăsta e la noi?” La noi în sân, în pantaloni, în plasă, un` să fie? “Draşov, doamnă, nu Braşov”. “Da, da, dar e la noi?” Mi-a picat fisa: “La noi în judeţ, da.”

“Aşa. Strada?” “Strada a doua”. “Cum strada a doua?” “Strada a doua, doamnă, ca în New York: Fourth Avenue, Fifth Avenue etc.” Se uită la mine lung de parcă atunci ar fi auzit prima dată de New York şi de Fifth Avenue.

“Domne, cum se scrie?”. “A doua, zic”. Intraţi la Insert, Symbol, mergeţi pe limba THAI, characters, şi de acolo alegeţi litera şm.

“A doua aşa…?” “Da, a doua”. Şi începe să completeze pe calculator:

Strada Adoa.

“Nu aşa, doamnă”, îi zic. “Dar cum?” “A doua, cum e prima, a treia, a patra, deci a doua”. “Nu mai scriu nimic. Numărul de casă?”

Şi a trecut domniţa direct la numărul de casă, fără să mai scrie strada care era prea grele de înţeles cum se scrie ele care este.

Nu tre să ne mirăm că Poşta Română a ajuns unde a ajuns. Nu e capăt de lume. Eu zic că se poate şi mai rău. De exemplu, formularul de trimitere a unui colet, pe care trebuie să scrii jumate de roman ca să ţi-l primească.

Cu ăla am avut altă aventură…