Poveste de 8 MARTIE

Primul lucru care l-am făcut a fost să răcesc relaţia. Îl refuzam de aproape fiecare dată când mă chema la el. Mă scuzam că aveam diferite lucruri de făcut. Şi el şi-a schimbat comportamentul faţă de mine. Mă minţea cu detalii simple, gen că a fost în oraş, dar, de fapt fusese în altă parte – numai de dragul de a mă minţi. Şi cel mai grav era că se obişnuise ca eu să fiu acolo când era nevoie de mine. Se prefăcea în rănit şi se plângea, doar să mă aducă la el. Îmi prinse punctul slab. Era groaznic pentru mine. Până am ajuns la capătul răbdărilor: m-a sunat într-o noapte să mi se plângă că a căzut pe scări şi şi-a rupt mâna. L-am sfătuit sec să meargă la Urgenţe. Nu vroia. M-a lăsat în pace până dimineaţa, când iarăşi a reluat maratonul de telefoane. Eram atât de pornită împotriva lui, încât m-am dus acolo doar ca să-i dovedesc că nu are nici pe dracul. Arăta atât de jenant în patul lui, în postura de victimă. Nu avea mâna ruptă, ba chiar era foarte mândru că a reuşit să mă convingă să merg să îl văd. M-am dus în bucătărie să fumez o ţigară şi întâmplarea a făcut să îmi arunc ochii peste sacul de gunoi arhiplin, ce zăcea într-un colţ. În vârful gunoaielor erau două discuri demachiate folosite, ca şi când o tipă ar fi trecut pe acolo, ar fi dormit la el şi când s-a trezit, s-a demachiat. Le-am luat frumos din gunoi şi i le-am arătat fericită. M-a întrebat ce fel de om caută în gunoi. Şi iarăşi era negru de supărare. I-am spus că din acel moment nu mai avem ce vorbi. Am coborât din bloc şi până să ajung la maşină am primit un mesaj: “Au revoir!”, îmi scria el, asemenea unui francez respectabil. M-am amuzat cumplit pe seama lui şi n-am mai răspuns insistenţelor care au urmat. Şi asta se întâmpla pe la sfârşitul lui martie.

Pe la mijlocul lui iulie, eram în drum spre Deva, când m-a sunat acel comisar de poliţie să-mi spună că s-a rezolvat cazul. Şi acum urmează partea cea mai interesantă: din cauză că poliţia făcea multe presiuni asupra lui A., ea s-a dus plângând la J. aka Ahmed şi a recunoscut că ea a fost cea care l-a furat. El i-a promis că dacă merge şi declară că ea e vinovata, îşi va retrage plângerile împotriva ei. Aşa s-a şi întâmplat, doar că el nu s-a ţinut de cuvânt, deci, nu şi-a retras plângerea.

Şi partea cea mai amuzantă: într-adevăr, cât el a fost plecat în “Franţa”, A. a făcut copie după cheia de la apartamentul lui. Ba chiar a intrat singură acolo, însă, nu a găsit ce vroia să fure, lucrurile de valoare fiind la el. Aşa că, s-a interesat când avea să revină în ţară, a plătit doi tipi să meargă şi să-i fure acele lucruri lui Ahmed. Le-a dat cheie de la uşă, să intre ca la ei acasă şi instrucţiuni clare unde s-ar afla obiectele vizate. Acei tipi au furat ce era de furat şi s-au făcut nevăzuţi. A. nu a mai primit nimic, niciodată! Ceva de genul, ea l-a jefuit pe el şi tipii aceia au jefuit-o pe ea. J. aka Ahmed şi ea s-au înţeles să îi plătească în jur de 2000 de euro daune, valoare care reprezenta prea puţin din suma echivalentă a lucrurilor furate.

Am mai auzit despre el de la o prietenă de-a mea, care între timp a devenit iubita lui. Din ce-mi povestea ea, J. aka Ahmed nu părea a se fi schimbat deloc. Continua cu minciunile. O minţea atât pe ea, cât şi pe restul oamenilor din jurul lui.

Aşadar, viaţa bate filmul! Şi filmul bate viaţa! Nu doresc nimănui să trăiască o astfel de telenovelă. Aveţi grijă pe cine întâlniţi în drumul vostru. Aparenţele înşală, de cele mai multe ori!