Cine-i Stalin?

După cum vă spuneam, ieri am fost la Oradea să văd spectacolul de teatru CEI CE NU UITĂ… . La un moment dat, în timpul reprezentaţiei se vorbeşte de Stalin, se cântă şi se fredonează poezii comuniste. În public, lângă mine, erau două femei, mamă şi fiică. În timp ce mama mai scăpa câte o lacrimă (sau poate era răcită, de tot îşi trăgea nasul), fiică-sa se plictisea de moarte, cotrobăia prin poşetă şi se fâţâia pe scaun din cinci în cinci minute. După o vreme, nu a mai rezistat şi a întrebat-o pe maică-sa: Cine-i Stalin? 

Maică-sa îi spune, pe scurt, cine a fost Stalin. Apoi, dialogul continuă tot mai puternic, sunt cerute mai multe detalii, şoaptele nu mai erau şoapte, fiindcă aia mică vorbea, bine mersi, cu voce tare. Am apreciat foarte mult că mama şi-a adus fata să vadă acest spectacol. Nu cred că avea mai mult de 14-15 ani şi, chiar dacă nu prea ştia fătuca de ce se afla acolo, sper că mai târziu îşi va aminti de spectacol şi va şti să-l aprecieze. Cu toate astea, cu nervii mei care erau deja la pământ, pentru că nu mai puteam să mă concentrez la lucrurile ce se întâmplau pe scenă, nu m-am putut abţine: le-am rugat să-şi continue ora de istorie DUPĂ spectacol. Mama s-a uitat la mine de parcă ar fi vrut să mă ia de gât, în timp ce aia mică şi-a cerut scuze şi mi-a zâmbit frumos.

Cred că am eu o problemă şi-s prea sensibilă, dar de fiecare dată când mă duc la teatru, la operă, la film sau la vreun eveniment unde se cere un minim de bun simţ şi linişte, păţesc câte o chestie de genul ăsta. Mă gândesc serios să fac un serial cu astfel de întâmplări.